Povestea
Mihaelei

Lucky — începutul

Până într-o zi, când soțul meu a venit acasă cu un cățel luat de pe stradă. Era bolnav. Foarte bolnav. Avea jigodie.

Și, cu toate acestea, eu încă visam. Îmi spuneam că poate măcar cu acest „copil” îmi voi petrece anii, că voi avea pe cineva de care să am grijă, pe care să-l iubesc și care să umple puțin din golul acelor camere.

I-am pus numele Lucky. „Norocosul”. Ce ironie dureroasă avea să devină numele lui...

Lucky a rămas lângă mine doar două săptămâni. Două săptămâni de speranță, teamă, tratamente și rugăciunea aceea mută: mai stai puțin...

Dar n-a putut. Iar după ce Lucky a plecat, casa a devenit din nou prea tăcută.

Cody — lecția

Atunci mi-am dorit un cățel mic și sănătos. Nu cunoșteam lumea câinilor. Nu știam despre crescători responsabili, reproducere, socializare, genetică sau nevoile reale ale unui câine.

Ca orice om care nu știe, am căutat pe internet. Și așa l-am găsit pe Cody. Era vândut de niște oameni care nu ar fi trebuit să facă asta, în condiții pe care astăzi le-aș recunoaște imediat ca fiind greșite. Atunci însă nu știam.

Pentru că iubirea, oricât de mare ar fi, nu înlocuiește cunoașterea.

Cody a venit acasă și a devenit copilul meu. L-am iubit enorm. Atât de mult, încât am crezut că tot ceea ce fac din iubire nu poate fi greșit.

Astăzi pot spune un lucru pe care, cu ani în urmă, mi-ar fi fost greu să-l accept: pe Cody l-am crescut greșit.

L-am umanizat excesiv. L-am protejat prea mult. I-am oferit iubire fără să înțeleg întotdeauna de ce avea nevoie el ca animal, ca individ, ca un câine cu propriul limbaj și propriile nevoi.

Iartă-mă că te-am iubit înainte să știu să te înțeleg. Iartă-mă pentru momentele în care am confundat protecția cu binele tău, răsfățul cu fericirea și nevoile mele emoționale cu nevoile tale.

Dar îți mulțumesc. Pentru că tu ai devenit unul dintre cei mai importanți profesori ai mei.

Prin tine am început să învăț că un câine nu trebuie transformat într-un om pentru a fi membru al familiei. Trebuie iubit pentru ceea ce este: câine — o ființă extraordinară, cu emoții, instincte, nevoi, limite și un limbaj pe care noi avem responsabilitatea să îl înțelegem.

Povestea lui Cody merită însă o pagină numai a lui. Este lungă, presărată cu greșeli, frică și durere, dar mai ales cu o iubire uriașă — o iubire care, în ciuda tuturor greșelilor mele, îl ține și astăzi lângă mine.

Din greșelile mele s-a născut dorința de a înțelege

Lucky m-a învățat cât de fragilă poate fi viața. Cody m-a învățat că a iubi un câine nu este suficient dacă nu înveți și să-l înțelegi.

Iar câinii care au venit după ei m-au învățat, fiecare în felul său, câte ceva despre frică, abandon, traumă, încredere, vindecare și extraordinara capacitate a unui animal de a o lua de la capăt.

Am început prin a crede că eu salvez câini. Astăzi nu mai sunt atât de sigură.

M-au învățat să observ înainte să judec. Să am răbdare. Să caut cauza din spatele unui comportament. Să înțeleg că frica nu este „răutate”, că reacțiile au o explicație și că încrederea nu se cere — se construiește.

Așa s-a născut Mihaela Canin

Acest site nu s-a născut pentru că eu am știut dintotdeauna cum trebuie crescut un câine. Dimpotrivă. S-a născut și din greșelile mele.

Din întrebările pe care mi-aș fi dorit să știu să le pun atunci când Lucky și Cody au intrat în viața mea. Din lucrurile pe care aș fi vrut să mi le explice cineva înainte să greșesc. Din experiențele trăite alături de câinii salvați și din dorința de a-i ajuta pe alți oameni să-și înțeleagă mai bine companionii.

Pe Mihaela Canin vreau să vorbim despre câini așa cum sunt ei cu adevărat: despre comportament, limbaj corporal, frică, anxietate, socializare, adopție, educație bazată pe recompensă, sănătate și, mai ales, despre relația dintre om și câine.

Nu voi scrie de pe un piedestal. Voi scrie ca un om care a iubit, a greșit, a pierdut, a plâns, a salvat, a învățat și continuă să învețe.