De ce unii câini sunt fricoși chiar dacă nu au fost traumatizați?

Frica este o emoție normală

Frica nu este un defect de caracter și nici un semn că avem un câine «rău» sau «problematic». Este un mecanism biologic de protecție.

Atunci când câinele percepe ceva ca fiind periculos, organismul său se pregătește să răspundă amenințării. Poate încerca să fugă, să se ascundă, să rămână nemișcat sau, dacă simte că nu are altă posibilitate, să folosească comportamente defensive.

De aceea, mârâitul, lătratul sau chiar încercarea de a mușca pot avea uneori la bază frica, nu dorința de a domina sau de a ataca.

Poate frica să fie influențată genetic?

Da. Predispoziția către anumite reacții comportamentale poate avea și o componentă ereditară. Unii câini se nasc cu un temperament mai precaut și cu o sensibilitate mai mare la stimuli.

Asta nu înseamnă că există pur și simplu o «genă a fricii» care determină întreaga personalitate a câinelui. Genetica oferă mai degrabă o anumită predispoziție, iar mediul și experiențele contribuie apoi la modul în care aceasta se manifestă.

De exemplu, doi pui crescuți în condiții asemănătoare pot reacționa foarte diferit în aceeași situație. Unul poate alerga curios spre o persoană necunoscută, iar celălalt poate prefera să păstreze distanța și să observe. Amândoi pot fi perfect normali. Pur și simplu au temperamente diferite.

Primele luni de viață contează enorm

Dezvoltarea comportamentală începe foarte devreme. În primele săptămâni și luni de viață, puiul descoperă lumea și învață ce este sigur și ce poate reprezenta un pericol.

Contactul gradual și pozitiv cu oameni diferiți, alte animale, suprafețe, obiecte, sunete, mijloace de transport și diverse medii îl poate ajuta să devină mai adaptabil.

Dar socializarea nu înseamnă să expunem puiul la cât mai multe lucruri indiferent de reacția lui. Calitatea experiențelor este mai importantă decât cantitatea lor. Dacă un pui este copleșit sau forțat să interacționeze atunci când îi este frică, experiența poate produce efectul opus celui dorit.

Lipsa socializării nu este același lucru cu trauma

Un câine poate să nu fi fost niciodată lovit și să nu fi trecut printr-un eveniment traumatic evident, dar să fi crescut într-un mediu foarte sărac în stimuli.

Imaginați-vă un pui care în primele luni a cunoscut doar o curte liniștită și două persoane. Mai târziu ajunge într-un oraș. Dintr-odată apar mașini, biciclete, copii care aleargă, lifturi, scări, umbrele, autobuze, claxoane și zeci de persoane necunoscute.

Pentru noi sunt lucruri obișnuite. Pentru el poate fi o lume complet necunoscută. Câinele nu trebuie să fi fost traumatizat pentru a-i fi frică. Uneori pur și simplu nu a avut ocazia să învețe că acele lucruri sunt sigure.

Cum ne arată câinele că îi este frică?

Semnalele pot fi foarte evidente, dar uneori sunt extrem de subtile. Există și semnale mai discrete: întoarcerea capului, evitarea privirii, lingerea botului, modificarea posturii sau încercarea de a crea distanță. De aceea este atât de important să învățăm limbajul corporal al câinelui.

• ✓se retrage, se ascunde sau încearcă să fugă
• ✓ține coada coborâtă ori lipită de corp și urechile spre spate
• ✓tremură sau gâfâie fără să fie cald și fără să fi făcut efort
• ✓refuză hrana ori evită apropierea
• ✓latră sau mârâie defensiv
• ✓devine foarte vigilent

Cea mai frecventă greșeală: forțarea

Din dorința de a ajuta, oamenii încearcă uneori să demonstreze câinelui că «nu are de ce să se teamă». Îl trag spre persoana de care se teme, îl duc mai aproape de obiect, îl țin ca să poată fi mângâiat sau îl expun repetat la stimul sperând că «se va obișnui».

Pentru un câine foarte speriat, această abordare poate intensifica frica. Dacă nu are posibilitatea să se îndepărteze, poate învăța nu că situația este sigură, ci că nu poate scăpa din ea.

Ce putem face în schimb?

Primul lucru pe care îl putem oferi unui câine fricos este posibilitatea de a avea distanță și control. Dacă se teme de o persoană, nu este obligatoriu să o salute. Dacă se teme de un obiect, nu trebuie împins spre el.

Putem începe de la distanța la care câinele observă stimulul fără să fie copleșit și putem asocia prezența acestuia cu experiențe plăcute. Procesul trebuie să fie gradual.

Uneori progresul înseamnă câțiva metri. Alteori înseamnă câțiva centimetri. Pentru câine însă, fiecare pas poate fi important.

Recompensa nu «premiază frica»

Există încă ideea că nu trebuie să oferim hrană sau sprijin unui câine speriat deoarece îi «încurajăm frica». Frica este o emoție, nu un comportament ales intenționat pentru a obține o recompensă.

Dacă apariția unui stimul este asociată treptat cu ceva plăcut, percepția câinelui asupra acelui stimul se poate modifica. De exemplu: «Apare persoana necunoscută → primesc ceva foarte bun.»

În timp, stimulul care anticipa pericolul poate începe să anticipeze ceva pozitiv. Important este ca exercițiul să se desfășoare la o intensitate pe care câinele o poate tolera.

Nu există un termen universal pentru recuperare

Unii câini fac progrese spectaculoase în câteva săptămâni. Alții au nevoie de luni. Pentru unii, anumite sensibilități pot rămâne pe tot parcursul vieții și vor necesita management.

Scopul nu trebuie să fie transformarea fiecărui câine într-un animal care iubește toate persoanele, toate locurile și toate situațiile. Scopul este să îl ajutăm să se simtă mai sigur și mai capabil să facă față mediului în care trăiește.

Când avem nevoie de ajutor specializat?

Dacă frica este intensă, se agravează, afectează viața de zi cu zi sau este însoțită de reacții defensive periculoase, este recomandată evaluarea de către medicul veterinar și, după caz, de către un specialist calificat în comportament canin care utilizează metode bazate pe recompensă.

Durerea și anumite probleme medicale pot influența comportamentul, de aceea o schimbare bruscă a reacțiilor câinelui nu trebuie presupusă automat ca fiind exclusiv «psihologică».

Înainte să-i judecăm comportamentul, să încercăm să-i înțelegem emoția

Un câine care se teme nu are nevoie să îi demonstrăm că frica lui este nejustificată. Are nevoie să descopere, în ritmul său, că poate fi în siguranță.

Uneori în spatele unui câine care fuge de oameni există o traumă. Alteori există o socializare insuficientă, un temperament foarte sensibil, o predispoziție genetică sau mai mulți factori care acționează împreună.

De aceea, întrebarea cea mai utilă nu este întotdeauna «Ce i s-a întâmplat?», ci «Ce încearcă să-mi comunice și cum îl pot ajuta să se simtă în siguranță?»

Această schimbare de perspectivă poate fi primul pas către o relație construită nu pe forță, ci pe înțelegere, răbdare și încredere.